La mine-n gînd e weekend,
la tine-n geam sunt ploi,
cînd vin în Hove
nu mai ai nevoie de umbrelă,
stăm cu picioarele bălăngănind
sub streașina din noi
și împărțim ciabatta la cucove.

Dintr-un desen cu zebre care îți place ție
eu decupez plictisul ca pe o limbă scoasă
și ți-l ascund sub bluza neagră, firoscoasă,
doar gărgărița ta simțind așa minunăție.
În locul lui mă desenez pe mine;
sunt o ureche care crește-n sine
să îți audă dinăuntrul,
un braÈ› de ghepard lenevind pe sofaua ta
cu pleoapele întredeschise,
te privesc ca și cînd te-aș recunoaște în vise
dintr-o junglă secretă a mea.

Și cînd te chem de atunci în orașul marin
să ne înoate în îmbrățișări vreo aterină
și văd, cum trist, din tot ce este,
nimicul are cel mai clar contur
față de tot ce-ar fi rămas în noi poveste;
doar vina falsă, doar ce nu mai este,
atunci îți cînt să-ți amintești
cum deodată
inima mi se făcuse cer,
o clipă gândul însorit te cuprindea,
ca un cîmp de spice unduind înspre tine,
înger.